De ce scriu?

videoblocks-writer-typing-with-retro-writing-machine-view-from-above_bfnal2ypg_thumbnail-full01De ce cânţi? De ce pictezi? De ce dansezi? De ce, de ce, de ce?

Haideţi, recunoaşteţi, cu toţii v-aţi lovit la un moment dat de întrebarea asta. Şi poate că v-aţi gândit la un răspuns. Sau poate că aţi răspuns simplu, pe măsura întrebării: “pentru că!” sau “de ce nu?!”

Dar care a fost răspunsul pe care vi l-aţi dat vouă înşivă? Pe mine, unul, această întrebare nu m-a făcut să mă gândesc la un răspuns, ci mai degrabă, la alte întrebări. Apoi, am căutat nu un răspuns, ci răspunsuri. Şi, într-un final, mi-am zis: pentru că încerc să dau un sens vieţii. Din câte ştim, viaţa e doar una şi nu prea iartă. De fapt, în viaţa asta există o singură certitudine, şi-anume că la final, oricine ai fi, mori. Brutal, dar adevărat.

Aşadar, te naşti, trăieşti, mori. Dar nu vrei să fii amintit ca unul care a respectat ordinea asta, este? Dacă asta îţi doreşti, îmi pare sincer rău pentru tine. Eu – ca mulţi dintre cei cărora li se pune întrebarea “de ce faci asta?” –, vreau mai mult. Vreau să spun ce simt, vreau să încerc să mă cunosc, vreau să mă fac auzit şi mai vreau să încerc să ajut. După aceea, dacă mai rămâne loc, aş vrea şi să îţi aminteşti de faptul că am trecut pe aici şi că am încercat să-mi depăşesc condiţia.

De ce scriu? Nici măcar nu mă pricep prea bine la asta. Dar vreau să o fac, sunt dispus să învăţ. Pentru că îmi place! Pentru că mă ajută să scap de gânduri, care altfel ar rămâne cu mine pentru totdeauna şi unele dintre ele m-ar tortura. Am descoperit această evadare, de ce aş refuza-o?

“La muncă!”, ar spune unii. “Lasă prostiile!”

Sigur, aceiaşi oameni nu pot înţelege ce înseamnă să creezi ceva, fie şi ceva nu chiar atât de strălucit. Aceiaşi oameni nu pot înţelege că pentru a crea trebuie să… EXACT!, trebuie să munceşti! Nu, nu e muncă fizică. Nu, nu ai un program impus de cine ştie ce analfabet ajuns şef pentru că aşa au hotărât unii. Nu, nu ai nicio garanţie că vei fi plătit. DAR ai satisfacţia ca la finalul unor sesiuni aparent interminabile (ce se pot întinde si pe o perioadă de câţiva ani) să admiri acea creaţie a ta (aici putem vorbi fie de o poveste, un album muzical, o pictură sau ce mai vreţi voi) şi îţi spui: EU am făcut asta! Nu va fi perfect, pentru că ceea ce e perfect, nu e tocmai sincer. Dar e ceva al tău, ceva personal, o mică sau mai mare bucată din tine. Şi astfel te dezgoleşti în faţa întregii lumi fără să îţi pese dacă va aprecia sau nu ceea ce vede.

Munca… În urmă cu vreo trei ani, am lucrat la un album muzical. Deşi departe de a fi fantastic, s-a lucrat aproximativ un an. Un an de zile, multe nopţi nedormite şi câte şi mai câte. La final, când am împachetat totul… oh, ce bucurie! Dar asta nu e muncă, nu-i aşa? Haideţi să vă mai dau un exemplu.

Scrierea unui roman înseamnă muncă. Multă muncă. Procesul e următorul: pescuieşti ideea, o dezvolţi, îţi cunoşti personajele, creezi lumea. Pare simplu, nu? Ei bine, chiar poate fi, în funcţie de felul în care dezvolţi totul în mintea ta. După aceea, când în sfârşit îţi faci curaj şi reuşeşti să pui primul cuvânt pe foaie sau într-un document, începe! Unii îşi fac un plan înainte, alţii merg după cum îi duce povestea. Iar povestea te poate duce mult şi bine (sau prost, depinde de caz). Ăsta e primul draft – probabil, cea mai simplă parte din întregul proces. Doar că primul draft va fi un dezastru, de cele mai multe ori. Aşa că începi să corectezi. De aici, încep să apară temerile. “Dacă nu e suficient de bun?” Misiunea scriitorului este să îl facă suficient de bun. Al doilea draft, aşadar.'126,000 words done...now I just need to work out what order to put them in.'

După ce ai corectat tot ce considerai că trebuia corectat, laşi al doilea draft să respire pentru o perioadă. Perioada aia trece, revii la el şi SURPRIZĂ! Încă ai de muncă. Dar stai, asta nu e muncă. Nu, nici vorbă.

Treci prin cel de-al treilea draft, după care, la al patrulea, ajungi în punctul în care spui “asta este, mai bine de atât nu am cum”. Şi deşi ştii că nu e adevărat, nu ai ce face. Romanul trebuie încheiat, pentru a fi şi citit. Ăsta e scopul, până la urmă, nu-i aşa?

Gata, că am deviat de la întrebare. Pe scurt, scriu pentru că vreau să mă vindec. Vreau să mă cunosc, vreau să îmi cunosc gândurile şi să încerc să le controlez eu pe ele, să nu las să se întâmple invers (deşi e greu). Scriu pentru că astfel găsesc un scop, o motivaţie să merg mai departe, când totul în jur se întunecă. Scriu pentru că vreau să fiu sincer cu mine însumi, în primul rând. Dar, mai presus de toate, scriu pentru că îmi place! Ăsta mi se pare lucrul cel mai important în viaţă: să găseşti ceva care să îţi placă şi să mergi cu acel ceva până la capăt. La urma urmei, dacă nu faci ce îţi place, ce rost mai are viaţa? Mai poţi spune că e viaţa ta?picture-6

E viaţa ta şi ai una singură. Găseşte ceva ce îţi face plăcere şi dă-i bătaie! Nu-i lăsa pe ceilalţi să îţi spună ce e bine şi ce nu. Tu trebuie să ştii cel mai bine ce e potrivit pentru tine. Şi nu ai tot timpul din lume, deşi aşa poate părea câteodată…

În final, să nu uit un lucru: prin scris poţi transforma orice experienţă neplăcută într-o poveste cu happy end. După care, poţi mânca prăjitura aceea pe care ţi-ai promis-o atunci când ai început. Spor la scris!

2 thoughts on “De ce scriu?”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s