Story Time – Planul lui Lucifer (1)

lake-of-fire

În urmă cu multă vreme, Dumnezeu a creat Iadul. Ştiţi foarte bine la ce serveşte acest loc. Un fel de închisoare pentru păcătoşi, pe scurt.

Iadul a fost creat în ideea că oamenii vor şti ce îi aşteaptă după moarte – tortură veşnică şi toate cele – şi astfel, vor face tot posibilul să evite locul ăla, încercând să păcătuiască mai puţin, spre deloc. Doar că exceptându-i pe câţiva, aproape nimeni nu dă doi bani pe Iad. Nu atâta timp cât îşi trăiesc viaţa de pe Pământ, cel puţin.

Bine, adevărul e că şi regulile sunt cel puţin bizare. La regulile lui Dumnezeu mă refer acum. Unii oameni trec prin Iad, suferă ce suferă, după care, îi ia la El acolo, sus. Alţii rămân în locul ăsta pentru totdeauna. Multe greşeli a mai făcut şi Dumnezeu… Dar hei!, nu e treaba mea. Îmi place sau nu, am venit aici cu o misiune foarte importantă.

Faptul că mă aflu aici, fix în acest moment, nu e decât o coincidenţă. Umanii nu ne mai pot invoca, aşa cum făceau odată, demult (fără prea mari eforturi, pe atunci). Câteva cuvinte, două-trei simboluri şi puf!, te trezeai faţă în faţă cu un uman speriat din cauza a ceea ce făcuse. Alţii ne invocau din greşeală. Acestea s-au tot întâmplat până când am descoperit metoda prin care să blocăm toate porcăriile acelea, toate aşa-zisele portaluri – porţi prin care eram traşi din lumea noastră, de la treburile noastre şi aduşi în văgăuna asta de lume. Care era cheia? Limba latină! Am ucis-o, am scăpat de probleme.

Îi urmăresc pe umani cum se ceartă, cum se învinovăţesc unul pe celălalt. Într-un fel, găsesc amuzant ce se întâmplă în faţa mea şi i-aş lăsa să continue. Pe de altă parte, îmi amintesc motivul pentru care îi urăsc pe umani atât de tare. Le detest comportamentul şi îi găsesc hidoşi, ca şi înfăţişare. Şi nu vreau să încep să turui despre felul lor de-a fi! Cu toate aerele acelea de superioritate, când, de fapt, nu reprezintă nimic – dar absolut nimic! – în universul ăsta. Simpli muritori, creaţi doar Dumnezeu ştie de ce. Există şi câteva excepţii printre ei, desigur, dar acum vorbesc la modul general.

E timpul să îmi fac simţită prezenţa.

Încerc să iau o formă cât mai apropiată de cea a umanilor, deşi detest asta. O robă ar fi o idee bună. Îmi acopăr chipul, iar cele multe membre le ascund sub robă. Ce fac cu coarnele? Le las la vedere. Sunt un demon, la urma urmei! Perfect. E momentul.

În clipa în care îmi fac apariţia în cercul lor cretin, cei cinci tineri urlă şi se dau câţiva paşi în spate. Unul dintre ei leşină rapid.

Pentru un timp, aceştia au început să se teamă. Nu să fie credincioşi, dar să se teamă. Ce bine că îmi pot controla simţurile. Aud strigătele în surdină. Aştept să se oprească, să redevină oarecum raţionali. Cel leşinat zace în continuare pe podea.

Ceilalţi patru nici măcar nu îl privesc. Mă urmăresc pe mine. În sfârşit, au tăcut. Mă întreb cât va dura momentul ăsta – cât vor continua să mă studieze înainte ca unul dintre ei să spună ceva. Ah, iată că un uman femeie îşi ia inima în dinţi şi face doi paşi în faţă, călcând peste cel leşinat parcă fără a-l observa măcar.

– Eşti real? întreabă, încruntată, în timp ce îndrăzneşte să mai facă doi paşi în direcţia mea.

Nu ştiu cum să răspund.

– Da! spun cu voce ca tunetul, moment în care întreaga încăpere începe să se cutremure, iar fata face câţiva paşi în spate, speriată. Se împiedică de cel leşinat şi cade lângă el. Începe să urle ca din gură de şarpe.

 

VA URMA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s