Story Time: Ziua cea mare (I)

transparent-silhouettes-of-man-and-woman-Download-Royalty-free-Vector-File-EPS-95653

29 ianuarie, într-un viitor nu foarte îndepărtat

 

Alex se trezeşte brusc, cu o durere de cap înfiorătoare. Îi sunt necesare câteva secunde pentru a realiza pe ce lume se află. Întreaga încăpere pare că se învârte, iar vocea plăcută ce răsună din dispozitivul de pe noptieră îi strigă că e timpul să se trezească – pentru numele lui Dumnezeu!

— Alex, te rog, nu e timpul să te comporţi ca un copil. Nu tocmai astăzi! Nu cred că e nevoie să îţi amintesc că e Ziua cea Mare! Trezirea! Trezirea!!

“Ziua cea Mare”, repetă bărbatul în gând… “Ziua cea Mare…”

— Pe toţi dracii! strigă, după care sare din pat, luptându-se cu un inamic invizibil care pare să încerce din răsputeri să îl arunce la pământ.

— Pe toţi dracii, PE TOŢI DRACII!! repetă, ajuns în timp record în bucătărie. Se răsteşte la unul dintre cele două difuzoare instalate acolo, în timp ce porneşte aparatul de cafea: — De ce nu ai strigat mai tare?

— Domnule…

— Parcă ţi-am spus să nu mă mai domneşti!

În mod normal, îi cerea asta amuzându-se, dar acum e mult prea stresat ca să aibă chef de glume.

— Defect profesional, spune vocea mecanic, ca de fiecare dată. Am strigat la tine ca din gură de şarpe. Nu e vina mea că ai ajuns aseară în halul în care ai ajuns. Ţi-am spus în repetate rânduri că e timpul să mergi acasă, încă de când începuseşi să aberezi, după şase beri. Dar nu m-ai ascultat, că petreceai, te pregăteai moral pentru…

— Ah, îmi explodează capul. Taci, te rog. De aici mă descurc singur, mulţumesc.

Bărbatul scoate paharul cu cafea din aparat şi îl aşază pe masă. Merge rapid în baie, gândindu-se la o soluţie prin care să execute mai multe mici activităţi într-un răstimp atât de scurt.

Ajuns în baie, se poziţionează în faţa oglinzii şi încearcă să se privească. Îl dor ochii de la lumina prea puternică pe care o aruncă becul instalat deasupra oglinzii.

— DOI! strigă, cu ochii întredeschişi.

Lumina scade în intensitate, iar el îşi poate privi reflexia de această dată. Înjură printre dinţi, nemulţumit de felul în care arată – nebărbierit, cu cearcăne cât casa şi cu ochii roşii. Apoi, din micul dulap aflat în spatele oglinzii scoate un flacon din care înghite trei pilule minuscule. De obicei fac minuni, mititelele.

Trage oglinda la locul ei, după care îşi aruncă tricoul şi boxerii pe gresia deja încălzită şi intră în cabina de duș.

Imediat ce uşa cabinei se închide în urma lui, porneşte radioul, de unde o voce masculină vorbeşte despre vremea extrem de rece care se anunţă pe întreg teritoriul ţării.

— Stop! mârâie Alex, iar vocea de la radio se stinge uşor, până în punctul în care nu se mai aude deloc.

Apasă apoi pe un buton, iar display-ul mic din faţa lui indică “potrivit”, după cum a denumit el programul respectiv. Apa începe să curgă uşor, ca o ploaie ușoară de vară, crescând în intensitate, biciuindu-i fiecare mușchi, iar senzaţia pe care o simte atunci când miile de stropi mărunţi îi ating pielea, îl ajută să se relaxeze în sfârşit.

Stă acolo pur şi simplu cu braţele pe lângă corp şi lasă starea de bine, de relaxare, să-i inunde trupul, milimetru cu milimetru.

“Ce dracu’ a fost în capul meu?”, se întreabă, iar în minte îi revin imagini de la beţia pe care a tras-o împreună cu cei doi amici ai săi noaptea trecută. Îşi jurase să nu sară calul de data asta. În zadar…

— O dată în viaţă trăieşti Ziua cea Mare! îl aude spunând pe Dan, rupt de beat.

“O dată în viaţă o trăieşti, iar eu arăt ca după război.”

 

                                                                  ***

 

Părăseşte cabina de duș lăsând în urmă toate amintirile legate de seara trecută. Pescuieşte o pereche de boxeri, pe care îi trage pe el din mers, după care merge din nou în bucătărie. Gustă din cafeaua care deja s-a răcit şi aruncă întreg conţinutul în chiuvetă, într-un gest mecanic, fără să îşi dea seama ce prostie face. “Risipa dracului!”, îşi spune. “Alte douăzeci şi cinci de credite aruncate, la propriu.”

Porneşte din nou aparatul pentru o nouă cafea. Scoate tableta din suport şi îşi verifica creditele:

                                                       4836

 

— La dracu’! îşi spune —M., ai plătit Subscripţia, nu-i aşa?

— Întotdeauna, răspunde prompt vocea feminină din difuzoare.

— Bun. Nu chiar întotdeauna, dar… zice pentru sine, în timp ce scoate cel de-al doilea pahar cu cafea din aparat.

În timp ce soarbe din băutura caldă, îşi aminteşte cum i-au fost sustrase la un moment dat toate creditele pentru că M. avusese o problemă cu softul instalat şi nu putuse plăti Subscripţia. Atunci a fost nevoit să muncească două luni fără plată pentru a achita tot – cu penalizări şi toate rahaturile – şi pentru a reveni pe linia de plutire. “Sistem idiot. Două mii de credite, lunar…”

Îşi alungă din minte aceste gânduri neplăcute în vreme ce se apropie de fereastra uriaşă ce dă direct înspre şoseaua principală, de obicei intens circulată. De data asta traficul e foarte greoi, puţini oameni au avut curajul să se aventureze la drum, din cauza zăpezii ce cade necontenit de mai bine de douăzeci şi patru de ore.

Deşi vreo opt utilaje speciale lucrează de zor, nu pot face faţă, neaua aşezându-se în cantităţi absolut incredibile, făcând astfel zadarnice eforturile maşinăriilor inteligente care nu necesită personal la bord. “Sfârşitul lumii”, îşi spune Alex, rânjind uşor, satisfăcut de glumiţa sinistră.

Ia loc pe unicul scaun aflat în bucătărie. “De mâine, vor fi două.”

Atinge masa dreptunghiulară din sticlă cu degetul mare, iar pe suprafaţa acesteia se deschide browser-ul de internet. Accesează mail-ul, unde găseşte mai multe mesaje de felicitare sau de încurajare, pe care le ignoră. Mătură cu mâna dreaptă toate imaginile afișate pe masă în partea stângă a ei, făcându-le să dispară. În locul acestora, apar titluri de ştiri, informaţii din domeniile care-l interesează și la care se abonase atunci când a fost instalat softul necesar.

Trece printre titluri fără să se poată concentra pe acestea. “SUA mai pierde două state”, “Tren aruncat în aer în…”, “Avion prăbuşit în…”, “Rusia, în pragul unui război civil…” Nu bagă în seama nimic, pentru că în minte îi răsună aceleaşi cuvinte “Ziua cea Mare, Ziua cea Mare, Ziua cea Mare…”

Apasă un buton mic aflat pe partea dreaptă a mesei, făcând să dispară toate imaginile într-o clipă.

Trebuie să se concentreze pe ceea ce are de făcut. Ce are de făcut? Cum trebuie să procedeze? Nici cea mai vagă idee la orizont. E primul din grupul său restrâns de prieteni care prinde una dintre acele Zile. Nu cunoaşte pe nimeni care să o fi trăit. Părinţii lui au apucat alte vremuri. “Cum era oare atunci, pe vremea când puteai alege?”

Visarea lui cu ochii deschiși este întreruptă de melodia enervantă care crește în intensitate, semnalându-i că cineva dorește să-l contacteze. Iritat și frustrat că nu poate bloca apelurile (sau măcar unele dintre ele), întreabă răstit cine este.

— Lia, răspunde M.

“Rahat, dacă îi răspund, nu mai scap de ea. Apoi, vor vrea şi mama, şi tata să vorbească…”

— Sunt într-o sesiune, M.

— Ai zi liberă…

— Pe toţi dracii, aşa e. Ziua cea Mare… Sunt în toiul pregătirilor, nu pot vorbi.

M. se conformează şi îi cere apelantului să lase un mesaj.

Peste două minute, se aude vocea mătuşii sale, Lia.

— Alex, abia aştept să ne întâlnim cu toţii diseară la…

— M., opreşte, te rog.

Mesajul se întrerupe, iar bărbatul o înjură printre dinţi pe mătuşa sa. Ori de câte ori aceasta ajunge în vizită la părinţii lui, au loc acele conversaţii interminabile între el şi aceştia. Îi place să discute cu ai lui din când în când, atunci când îi vizitează, dar toate au o limită.

 

                                                          ***

 

Mesajul în legătură cu Ziua cea Mare l-a primit în urmă cu o lună. La început, nu ştia cum să reacţioneze. Să se bucure? Să dispere? Habar n-avea.

S-a obișnuit până la urmă cu ideea plecându-se în fața inevitabilului, spunându-și că în fond nu era mare lucru, doar un eveniment firesc cu care trebuia să se confrunte. Își repeta zilnic că nu putea fi ceva rău, până aproape că a ajuns să creadă și el asta. Sistemul nu dădea greş, funcţiona perfect. “Sistemul nu greşeşte niciodată.”

Se interesase încă din adolescenţă despre Ziua cea Mare. În unele cazuri, pur şi simplu nu apărea. Dacă nu ţi se găsea un partener perfect compatibil – din punctul de vedere al sistemului, care, desigur, nu greşea niciodată –, aia era, rămâneai singur până la următoarea evaluare. Evaluările aveau loc din cinci în cinci ani, de cum depășeai vârsta de douăzeci de ani.

Împlinise deja treizeci de ani când fusese înștiințat că i s-a găsit persoana cu care era compatibil.

Aceasta se numeşte Ramona şi este cu cinci ani mai tânără decât Alex. Aşadar, femeia se afla la a doua evaluare, în vreme ce el la a treia.

Cu excepţia numelor şi a vârstelor, cei doi nu ştiu nimic unul despre celălalt. Aşa funcţionează sistemul, care, aţi ghicit!, nu dă greş niciodată!

Urmează ca cei doi să se întâlnească într-un punct stabilit de Sistem, să petreacă acolo câteva minute, poate o oră, iar apoi să meargă într-un local unde să aibă loc o întâlnire inclusiv între familiile lor.

 

                                                         ***

 

— M., pregăteşte-mi un rând de haine pentru întâlnire.

— Ce fel de întâlnire este?

— Nu, nu m-ai întrebat asta! Deși trebuie să recunosc că ești foarte amuzantă…

— Ce anume să întreb?

— Corect!

— Îți recomand acest rând.

Examinează cu atenție perechea de blugi decolorați și cămașa roșie în carouri mari, apărute pe display-ul uriaș atașat ușii dulapului din dormitorul său. Casual. Îi plac.

Le alege pe acelea. Ușa glisează iar cele două accesorii vestimentare îi apar în față.

— M., acoperă-ți ochii, spune în timp ce se îmbracă tacticos.

Odată îmbrăcat, începe să simtă furnicături pe sub piele, ca și cum pe acolo s-ar târî în toate direcțiile mii de insecte. Nu e neapărat ceva ce îi displace. E emoționat, emoții care cresc cu fiecare secundă care trece tot mai rapid și îl apropie de inevitabilul moment în care va părăsi apartamentul pentru a porni înspre cea care i-a fost… ursită? Râde, dar nu e râsul lui.

După ce comandă una dintre mașinile negre, care au luat demult locul taxiurilor și sunt operate de la distanţă, nefiind nevoie de șofer, se întreabă ce îl așteaptă la localul unde urmează să o întâlnească pe Ramona. Oare cum arată femeia? Oare ce gusturi are în materie de… orice? La ce se poate aștepta? Aceste întrebări îl macină tot mai tare. Dar ar trebui să fie totul bine, întrucât Sistemul nu greşeşte niciodată, nu-i așa?

 

                                                                     VA URMA

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s