Story Time: Capitolul 6 (I)

road-hell-260nw-103341224

Capitolul şase… Blestematul capitol şase.

Au trecut deja câteva luni de când tot încearcă să intre în această etapă a poveştii sale. Ceva îl reţine. Pur şi simplu nu o poate face. Dar există o problemă: termenul limită se apropie din nou şi de data asta nu mai poate cere înţelegere din partea editurii. Trebuie să ia taurul de coarne şi să treacă peste acest hop.
A studiat tot ce a găsit, în toate religiile pământului, pentru a găsi Iadul perfect pentru povestea aceasta. A tot căutat Iadul care să i se potrivească cel mai bine personajului său şi păcatelor acestuia. Îl putea arunca în toate, o dată sau pe rând, dar nu a putut-o face. Totuşi, TREBUIE să o facă. Trebuie să se hotărască şi să scape de această povară. Amânarea nu mai reprezintă o soluţie, în momentul de faţă.
În plus, toţi cei din jurul său încep să îşi piardă răbdarea cu el şi cu bazaconiile pe care le îndrugă mai tot timpul. Aproape că nu vorbeşte despre altceva, cu excepţia Iadului şi a etapelor pe care personajul său trebuie să le parcurgă. Teoretic. Pentru că în practică, nimic nu l-a putut convinge să scrie, să scape.
La fiecare încercare, a ajuns până la un punct, iar acolo a simţit nevoia să se oprească. Pur şi simplu nu a putut continua, dintr-un motiv necunoscut. Simţea cum sângele îi îngheaţă, inima parcă îşi făcea treaba cu tot mai mare dificultate, iar fiori reci îi traversau şira spinării.
Până acum, a scris povești terifiante, pe care mulţi dintre cititorii săi le-au considerat chiar sadice. Aşadar, de ce ar avea problema pe care o are acum? De ce nu poate descrie Iadul prin care personajul lui va fi nevoit să treacă?
Prea multe întrebări fără răspuns.
Aşadar, presat de timp şi de cei din jurul său, a hotărât că a sosit timpul să treacă odată pentru totdeauna de această etapă.
Are şi un plan, în acest sens. Nu va descrie Iadul plin de flăcări şi draci care torturează sufletele pierdute pentru eternitate, ci va alege ceea ce consideră calea cea mai convenabilă: Iadul lui Swedenborg.
Stresat, furios, dar hotărât, simte încă de la prima literă așezată pe hârtie că trebuia să facă ASTA demult.

 “Capitolul 6

 Alec a ales să meargă acolo. Nu draci înaripaţi şi înarmaţi cu furci l-au aruncat în acel loc. Nu, el nu a încercat să urce pe scara ce duce spre Rai. Nici vorbă de aşa ceva.
Aflat la răscruce de drumuri, după teribilul accident care i-a luat viaţa, Alec a ales.
În faţa ochilor, după un drum pustiu pe care l-a parcurs fără să ştie dacă e viu sau mort, i-au apărut cele două semne. Unul dintre ele indica Raiul, iar celălalt, Iadul.
A făcut alegerea. A hotărât să meargă spre dreapta, adică spre Iad. Imediat ce a început să păşească în direcţia respectivă, a simţit în el un fel de uşurare, parcă o confirmare a faptului că a făcut alegerea corectă.”

Toate cuvintele par să vină de la sine, ca şi cum acestea fierbeau demult, undeva, în adâncul lui, gata gata să iasă la suprafaţă şi să îl transforme într-un vulcan activ.
Scrie fără să se gândească, strângând cu forţa pixul între degete. La tâmple şi pe frunte îi apar broboane de transpiraţie, iar cu fiecare cuvânt pe care îl notează apăsat şi hotărât, simte cum sufletul i se descarcă precum încărcătorul unei arme. Cuvintele acelea reprezintă muniţia ce trebuia trasă încă de când încărcătorul se umpluse până la refuz.

 “Drumul prăfuit era pustiu, iar cerul plumburiu, parcă stătea să îl strivească sub greutatea sa. Simţea cum atmosfera devenea tot mai apăsătoare, dar asta nu era neapărat ceva rău. Era tot mai mulțumit că făcuse alegerea corectă. <<Totul e despre alegeri>>, i-a venit în minte, dintr-o dată.
Nimic nu ieşea în evidenţă din peisajul monoton şi poate deprimant, pentru unii.
S-a oprit pentru a scruta împrejurimile, încercând să îşi dea seama dacă poate zări ceva, chiar şi la mii de kilometri distanţă. Nu resimţea oboseala. De fapt, nu simţea nimic, cu excepţia stării de linişte pe care i-o dădea alegerea făcută în urmă cu Dumnezeu ştie cât timp.
Pierduse complet noţiunea timpului. Încet, încet a ajuns la concluzia că timpul nu mai conta. Mai exact, nimic nu mai conta. Dar aceste gânduri nu îi dădeau motive de îngrijorare. Nimic nu îl putea îngrijora. Făcuse alegerea şi era împăcat cu acest gând. Ce urma, nu depindea de el.
<<Viaţa e suma tuturor alegerilor pe care le facem, atât conştient, cât şi inconştient>>, şi-a spus, absent, în vreme ce încerca să găsească ceva, orice. Aici însă nu mai era vorba de viaţă, ci de moarte. Poate că până la urmă nici nu există vreo diferență între  cele două. Cine putea şti…
La un moment dat, a zărit undeva, în depărtare, ceea ce semăna cu o aşezare omenească. Nu își dădea prea bine seama din poziţia în care se găsea. A hotărât deci că mai bine își continua drumul. Cu această ocazie, a simţit ceva nou: curiozitate. Devenise curios cu privire la așezarea respectivă. <<Poate că nu e decât în mintea mea>>, şi-a auzit propriul glas şoptindu-i.
A mers aşa, pe drumul prăfuit, înconjurat de nimic altceva decât pământ cenuşiu si cerul plumburiu, greu, ameninţător, kilometri întregi – zeci sau sute, cine ştie…
În cele din urmă, a ajuns la destinaţie. Într-adevăr, avusese dreptate. Chiar era o aşezare omenească, ceva asemănător cu un oraş. La intrarea în oraşul respectiv, a zărit un indicator pe care scria “Iadul”.
<<Am ajuns, aşadar. Nu pare atât de rău. >>
Mai târziu, se plimba printre clădiri nu foarte înalte, parcă uitate de om. Aproape toate păreau gata-gata să se prăbuşească în orice clipă. <<În cazul unui cutremur… De fapt, cred că o adiere de vânt ar fi de ajuns să le facă una cu pământul>>, şi-a spus Alec.
Clădirile coșcovite, se întindeau cât vedeai cu ochii, de-a lungul unei străzi parcă fără capăt. Maronii, cu ceva nuanţe de gri ici-colo, se potriveau perfect în peisajul atât de dezolant. Parcă se contopeau cu cerul şi cu asfaltul plin de gropi pe care nimeni nu avea să le astupe vreodată.”

Scrie mai departe, fără să se poată controla. Încep să îl doară degetele, iar fiorul rece îi traversează spinarea din nou. Paginile se umplu nu doar cu cuvinte şi cu cerneală, ci şi cu stropi de transpiraţie.
Dar de data asta nu se va opri. Nici măcar nu ştie dacă e capabil să o facă…

 “… Alec a încercat să intre într-una dintre clădiri, dar uşa era blocată.
Se afla deja de cine ştie cât timp prin Iad şi nu vedea încă nici ţipenie de om. Strada era pustie, iar dinspre clădiri nu răsuna nici măcar un zgomot, oricât de slab. Îşi dorea să audă ceva, orice. O adiere de vânt care să îi şuiere pe la urechi. Nimic, însă. S-a întrebat dacă nu cumva își pierduse auzul în accident. Se putea oare să fi ajuns pe lumea cealaltă… defect?
Începea deja să se îndoiască de alegerea făcută. Dar nu mai putea da  înapoi şi ştia asta prea bine. Trebuia să se descurce cu ceea ce avea, cu ce ALESESE.”

În timp ce scrie despre disperarea ce începe să îl cuprindă încet dar sigur pe Alec, îşi spune: “Cred că de asta avem nevoie de cineva lângă noi – pentru că alegerile pe care le facem singuri sunt, de multe ori, cele greşite. Cel sau cei de lângă noi ne pot schimba destinul, cumva…”
Degetele i s-au înroşit, dar nu se poate opri. E furios şi curios. E trist şi încântat.

 “În cele din urmă, Alec s-a oprit. A realizat faptul că nu ajunge nicăieri. Aceasta i-a fost pedeapsa, iar el va trebui să o ducă pentru… cine ştie, poate pentru eternitate.
Gândul îl deprima cumplit pe Alec. Îşi dorea să plângă, dar nu o putea face. Nu se simţise niciodată mai trist şi mai singur. De asemenea, nu se simţise niciodată mai vinovat.
E adevărat că nu trăise deloc cinstit în timpul vieţii sale. Făcuse multe greşeli, pentru care a plătit, mai devreme sau mai târziu. Dar niciuna dintre acele greşeli nu se putea compara cu cea pe care o comisese în urmă cu… mult timp şi pentru care va avea de plătit pentru… eternitate…

La un moment dat, Cristian ridică ochii din foaie, pentru o clipă – fără să se oprească însă din scris. Fiori reci ca gheaţa îi traversează trupul, de altfel foarte încins, în clipa în care aruncă o privire prin fereastra aflată în stânga mesei sale de lucru. Nu poate fi adevărat ce vede. Trebuie să reprezinte doar rodul imaginaţiei sale!
Speriat, îşi îndreaptă din nou atenţia spre foaia pe care apasă atât de puternic cu vârful pixului, încât hârtia începe să se rupă. Vrea să se oprească. Trebuie să se oprească, pentru numele lui Dumnezeu! Doar că… nu poate.

“Alec s-a aşezat pe treptele din faţa unei clădiri, aşteptând ceva. Habar nu avea ce anume aştepta.
Se simţea epuizat, iar tristeţea  i s-a preschimbat în furie.
Cum stătea acolo, cu faţa îngropată în palme, a simţit ceva. Ceva se schimbase în jurul său.
A ridicat privirea, pentru a observa cum clădirile maronii din jurul lui se acoperiseră cu o ceață densă, prevestitoare de rău. A urmărit bizarul fenomen, până în clipa în care toate clădirile au dispărut în ceaţă.
La scurt timp după fenomenul la care tocmai fusese martor, întregul peisaj gri, apăsător, a fost înlocuit de un câmp verde peste care soarele strălucea vesel. <<Speranţă? >>, s-a auzit întrebând, cu voce stinsă.
Treptele scărilor s-au preschimbat şi ele într-un mic buştean. Speriat, Alec a sărit în picioare, încercând să înţeleagă de unde această schimbare bruscă de peisaj.
Câteva clipe mai târziu, s-a aşezat pe buştean pentru a privi câmpul frumos ce se întindea de jur-împrejurul său.
Se simţea parcă ceva mai bine învăluit de căldura pe care soarele o arunca de această dată cu bucurie şi asupra sa. A închis ochii, iar în minte i s-au derulat câteva imagini care l-au făcut să lăcrimeze. În spatele ochilor închişi, era vesel, plin de viaţă şi se bucura.
Deodată a simțit că nu mai putea să suporte vederea acelor amintiri și cu efort, și-a deschis ochii din nou. În faţa sa apăruseră trei necunoscuţi.
— Cine sunteţi? a întrebat, fără să stea pe gânduri.
Cei trei nu au răspuns, ci s-au mulțumit doar să-l privească. Aveau chipuri frumoase, blânde, care zîmbeau cald și deschis.
— Cine sunteţi? a întrebat din nou Alec, ridicând uşor tonul, fără să îşi dea seama.
— Am venit să te scoatem de aici, a spus unul dintre oameni, după care a întins mâna dreaptă spre el.
Alec a simţit că ceva nu e în regulă, aşa că a refuzat să întindă la rândul său mâna.
— Îți vrem doar binele, a zis altul.
Nu îţi puteai da seama cine vorbea decât după poziţionarea lor. Cei trei arătau identic, fiind imposibil de deosebit.
Alec şi-a spus că totul e o cursă, că nu trebuie să se încreadă în cei trei, orice ar fi.
— Trebuie să ai încredere în noi, a vorbit al treilea. Cere-ne ce doreşti, iar noi îţi vom da. Probabil că îţi e sete şi eşti înfometat. De altfel, sunt sigur că vrei să pleci de aici. Ai luat-o pe drumul greşit şi nu îţi doreşti decât să îndrepţi lucrurile acum. Am dreptate?
<<E o capcană>>, şi-a spus Alec şi a simţit cum furia îl înghite aşa cum ceaţa a dizolvat mai devreme oraşul acela trist.
— Nu trebuie decât să ai încredere în noi. Nu îţi vrem decât binele.
— Dispăreți, impostori nenorociţi! a strigat Alec cât îl ţineau plămânii. N-o să cad în cursa voastră!
— Știi că aceasta e ultima ta şansă… De ce o refuzi? El ne-a trimis pentru a te ajuta…
<<El>>, a îngânat uşor Alec, după care a rânjit cu un aer de superioritate.
— Știu ce vreţi să faceţi. Dar nu vă merge. Acum dispăreţi, am spus!
A strigat atât de tare, încât şi-a auzit ecoul propriei voci venind de undeva de foarte departe.
Câteva clipe mai târziu, cei trei l-au privit dezamăgiţi şi plini de tristeţe, după care au dispărut aşa cum apăruseră.
Alec a rămas pe buştean. Avea un gust amar în gură. A fost cuprins din nou de tristețe şi a urmărit cum oraşul  se materializă iarăși în faţa ochilor lui. A lovit cu piciorul ultima sa şansă. Dar nu ştia încă asta. Putea doar simţi cum încetul cu încetul, i se golea parcă sufletul.

Cristian scrie în continuare, cuvintele suprapunându-se. Nu a mai schimbat pagina de minute bune. E trist, simte că nu trebuia să facă asta – nu ar fi trebuit să înceapă niciodată capitolul ăsta blestemat.
Deja nu se mai înţelege nimic din ceea ce înşiră pe paginile făcute franjuri. Dar continuă să îngrămădească acolo cuvinte peste cuvinte. Mâna dreapta îi este amorțită, abia dacă o mai simte. Ar da orice să se poată opri. Nu poate. Şi-a pierdut controlul asupra propriului trup.
Închide ochii strâns şi scrie în continuare.
În scurtă vreme, în jurul său se lasă ceaţa. Când deschide ochii, nu recunoaşte încăperea în care se găseşte. Nu mai e în camera sa de lucru. Priveşte în jur fără a se opri din scris – deja nu se mai poate numi „scris” ceea ce face el, şi nici măcar mâzgălit.
Nu se poate! îşi spune. Întreaga încăpere se învârte, el rămânând singurul punct fix.
Închide din nou ochii, în speranţa că totul se va opri. Mii de gânduri îi trec prin minte. Prin acest vârtej de cuvinte şi idei, continuă povestea lui Alec. Vede tot ce se întâmplă cu el. Îl vede atât de clar! E acolo, cu acesta!
Dintr-o dată, totul se opreşte. Cristian se simte uşurat, relaxat.
De data asta s-a oprit din scris. Ţine în mână pixul rupt. Îşi face curaj, trage aer în piept şi deschide din nou ochii. Primul lucru pe care îl observă este caietul făcut ferfeniță. Din filele caietului nu poate descifra mare lucru. Apoi, pixul rupt. S-a oprit din scris! Simte cum o greutate copleșitoare i s-a ridicat de pe suflet, după care, priveşte în jur. Nu se poate, nu e posibil!
Masa lui de lucru este aşezată în faţa clădirii pe a cărei trepte şi l-a imaginat el pe Alec.
Înaintea lui se întinde drumul fără sfârşit şi clădirile maronii, pustii, poziţionate de o parte şi de cealaltă…

„Am leşinat”, îşi spune Cristian, în încercarea de a găsi un fir logic în toate acestea. Doar că totul i se pare atât de real… Condus de un impuls venit ca de nicăieri, încearcă să scrie din nou. Dar niciun cuvânt nu mai apare. Pixul este nu doar rupt, ci golit de pastă.
Cuprins pe de-a-ntregul de groază, îşi aminteşte ce zărise dincolo de fereastră atunci când ridicase privirea deasupra mesei de lucru. Văzuse cum în jurul casei sale, peisajul obişnuit fusese înlocuit de cel imaginat de el. Pe moment, isi spusese că nu poate fi adevărat, iar undeva în subconştient, gândise că nu era decât rodul imaginaţiei sale; că fusese atât de prins în ceea ce descria, încât aproape că trăia totul. Și oricum nu s-ar fi putut opri din scris, oricât ar fi încercat. Chiar dacă ar fi conştientizat ce se întâmplă, nu putea face nimic concret în privinţa asta.
Dar cum e posibil?
După toate aparenţele, sfidând absolut orice logică, s-a trezit în locul lui Alec. E fix pe locul în care şi-l imaginase pe personajul sau şezând şi golindu-se de speranţă. Ciudat este faptul că totul pare la fel de real cum i se păruse atunci când a gândit şi a scris totul.
Poate simţi mirosul de pretutindeni. Sau, mai bine spus, duhoarea, pentru că nu e deloc vorba de un miros plăcut. Duhneşte a… sărăcie? Da, probabil că asta se potriveşte cel mai bine, îşi spune.
Habar nu are ce trebuie să facă. Nu e ca şi cum s-ar trezi în fiecare zi în lumea personajelor pe care le creează şi ale căror destine le manipulează în poveştile sale.
Dintotdeauna a avut acestă capacitate de a simţi cu adevărat tot ce simţeau personajele sale. Ba chiar simţea mai bine decât putea descrie. Era acolo, se transfera în lumea lor şi îi însoţea pretutindeni. Considera asta ca fiind ceva normal, ceva ce ţinea de talentul lui sau aşa ceva.
Chiar dacă uneori şi-ar fi dorit să intre şi să petreacă o vreme într-o lume imaginată de el, cu siguranţă că acesta ar fi fost ultimul loc pe care l-ar fi ales. Doamne fereşte, e Iadul!
În cele din urmă, se ridică de la masă şi porneşte nesigur pe asfaltul plin de gropi, care arată ca după bombardament.
Brusc, realizează ceva. Dacă a luat locul personajului său, înseamnă că va avea soarta acestuia?! Asta înseamnă că…
— Bună ziua, domnule! aude pe cineva strigând şi punând capăt prematur ideii care-i încolțise în minte.
Bulversat, încearcă să îşi dea seama de unde a venit acel salut. După aceea, îşi aminteşte. Aruncă o privire spre etajul al treilea al clădirii din stânga sa, iar acolo îl observă pe cel care i-a vorbit. Individul îl studiaza încântat, pe când lui Cristian i se umplu ochii de lacrimi. Cade în genunchi, începe să urle, să blesteme şi să plângă în hohote.
— NU E POSIBIL! DE CE?!

 

VA URMA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s