Story Time: Capitolul 6 (II)

gothic_horror_by_welchtoons-d83wblo

Încearcă să îşi vină în fire, să se controleze. Îi este foarte dificil, aproape imposibil.
Individul apare în spatele lui, de data asta, după cum știa și Cristian că urma să se întâmple.
— Bine ai venit pe la noi, spune acesta, ascunzându-și intențiile în  spatele unui rânjet.
Cristian știe ce trebuie să spună – ce ar fi spus Alec – şi încearcă să evite cât de mult posibil, dar cuvintele îi ies parcă fără a le putea opri.
— C… Cine eşti? Ce cauţi aici?
— Sunt primarul oraşului, desigur, răspunde individul, rodul imaginaţiei sale, după care, cu mâna dreaptă face un semn spre clădirile ce îi înconjoară.
— Unde mă aflu? întreabă Cristian, nesigur. Nu îşi aminteşte dacă această replică se număra printre cele pe care le gândise pentru personajul său.
— În Iad.
Primarul pare jignit de întrebare, de parcă ar fi fost chiar atât de greu de recunoscut minunatul oraş pe care îl conduce.
După un efort considerabil, Cristian reuşeşte să formuleze următoarea întrebare:
— Cum am ajuns aici?
Alec nu ar fi întrebat asta, pentru că ştia prea bine cum ajunsese acolo.
— Sigur, acesta e Iadul. Eu nu am apărut decât după ce ai ales a doua oară. EI au venit şi au încercat să îţi schimbe ideea, să te convingă ca măcar în ultima clipă să alegi ceea ce ei consideră corect, dar tu nu ai făcut-o.
“Despre ce vorbeşte?”
Cristian se concentrează cât de tare poate să îşi amintească ce urmează, care este cursul lucrurilor aşa cum le gândise el. Oare apucase să scrie toate astea în timpul nebuniei ce îl apucase, când nu se putea opri? Pentru că în mintea lui, totul devine neclar, înceţoşat. Aude câte o replică, vede câte o acţiune, dar nu îşi aminteşte cu exactitate ordinea ori însemnătatea acestora. Iar conversaţia asta nu a avut loc niciodată, din câte îşi poate aminti. Asta în ciuda faptului că la început, când l-a zărit pe Primar, ştia exact ce urmează. Între timp, totul s-a pierdut.
Îşi simte fiecare muşchi încordat la maximum, gata să îi cedeze. Primarul gesticulează în continuare înaintea lui, dar fără să spună ceva inteligibil.
Brusc, strada se animă. Oameni trişti, resemnaţi şi sărăcăcios îmbrăcaţi umblă în sus şi în jos în jurul lor. Asta îşi aminteşte. E secvența în care Primarul începe să îi povestească despre…
—… sigur că fiecare poate pleca oricând are chef. Drumul e liber, toată lumea știe asta. TU ştii asta. Uite, zice el făcând un semn cu mâna spre drumul pe care, în povestea lui, îl parcursese Alec. Vezi? Nu trebuie decât să porneşti într-acolo şi să rezişti până la bifurcaţie. De acolo, poţi alege Raiul. Dar nu o vei face – nimeni nu o face.
“Dar de ce?” se întreabă Cristian, privind în depărtare, spre drumul ce pare că se întinde pe mii şi mii de kilometri.
— E vorba de alegeri. Pe urmă, nu ai încredere că vei putea ajunge până acolo. Te îndoieşti de tine însuţi. Să fim serioşi, aici măcar ai ajuns UNDEVA. Înapoi, cine ştie cât va dura drumul? Poate că se va întinde pentru totdeauna. Aici, la noi, nu e prea plăcut. E sărăcie mare şi tristeţe… Cu toţii sunt necăjiţi şi aşa vor rămâne pentru totdeauna. Dar sunt alegerile lor, înţelegi? Nimeni, dar absolut nimeni nu i-a obligat în vreun fel să aleagă acest drum.
Cristian îl ascultă cu atenţie şi în acelaşi timp face eforturi mari pentru a-şi aminti dacă Alec reuşise în cele din urmă să părăsească Iadul. Doar că nu îşi aminteşte nimic din ce a urmat după întâlnirea cu Primarul.
O idee încolţeşte într-un colţ al minţii sale. “Trebuie să fie scris!”
Se întoarce spre masa de lucru, iar din cinci paşi e aplecat peste caiet, încercând să desluşească din cuvintele care se suprapun fără să aibă vreun sens. În plus, hârtia e făcută franjuri. Nici măcar câteva litere ici-colo nu poate distinge.
Se simte pierdut. Ce e de făcut? Nu poate rămâne în locul ăsta. Nici măcar nu e… Oare e mort? Nu, nu, asta nu e posibil. Nu are sens. Dar ce ARE sens în momentele astea?
Oamenii debusolaţi, cu înfăţişările lor dramatice care umblă pe stradă, încep să se evapore aşa cum au apărut. În curând, cu toţii par nişte năluci venite pentru a-l tulbura şi mai tare, de parcă toate celelalte nu ar fi fost de ajuns.
În scurtă vreme, toate acele personaje dispar. Primarul rămâne singur în mijlocul străzii, privind mulţumit în stânga şi-n dreapta.
— Tu eşti Diavolul, nu-i aşa? îi strigă Cristian.
— Eu?? O, nu, eu sunt doar un umil lucrător. Am grijă ca toate să fie la locul lor, să se menţină o ordine. Nu e prea greu, ca să fiu sincer.
— Vreau să plec de aici! Înţelegi ce spun?
— Sigur că înţeleg, vine răspunsul Primarului, iar Cristian simte cum stomacul i se strânge atât de tare, că-l doare. Erau oare acestea replicile folosite de Alec, ori totul prinsese viaţă şi devenise cu adevărat… real?!
— Știi cine sunt?
— Încă nu ai semnat pentru şederea ta, aşa că nu, nu ştiu. Sincer să fiu, nu ştiu prea bine nici ce caut în momentul ăsta aici, în stradă. Am treburi mai importante. Aşa că, dacă decizi să rămâi, ştii unde mă găseşti pentru a semna. În caz contrar, drum bun şi succes. Vei avea nevoie!
După o reverenţă executată teatral, Primarul se evaporă şi el.
Cristian rămâne în mijlocul drumului pustiit. Scrutează împrejurimile, încercând să găsească o cale de ieşire. Oare chiar putea merge în direcţia dinspre care venise Alec şi să ajungă astfel la bifurcaţie? Şi după aceea? Oare putea porni înapoi, spre… viaţă? Cât de bizar. Simte cum îi tremură braţele – de spaimă, de furie sau de ambele şi multe altel trăiri combinate, cine ştie.
Ar da orice pentru un pix şi o foaie. Poate că astfel ar putea schimba cursul poveştii sau… Nu, e mult prea bizar. Nu are niciun sens.
“Nici măcar nu îmi amintesc ce s-a întâmplat la capătul întâlnirii cu Primarul.”
Oricât s-ar strădui să îşi amintească, parcă toate cele scrise mai devreme i-au fost şterse cumva. Încearcă apoi să îşi amintească restul poveştii, cele cinci capitole anterioare, dar nimic nu se conturează. Mai departe, face eforturi uriaşe în a-şi aminti ceva, ORICE. În zadar, de parcă mintea i-a fost golită.
Neputința îl face să urle mânios după care începe să alerge pe drumul pe care se presupune că că l-a parcurs Alec după ce a ales între Iad şi Rai.
Își simte trupul tot mai greu și mai obosit cu fiecare pas făcut. În cât timp va parcurge oare distanța? CARE este oare distanța? Nu are nicio idee. Nu poate decât să alerge şi să alerge şi să spere că la un moment dat va ajunge acolo. De acolo, mai departe, nu are idee ce va fi de făcut. Dar trebuie să părăsească acest loc cu orice preţ!
După ce a alergat o bună bucată de vreme, Cristian începe să resimtă oboseala. Abia dacă se mai poate ţine pe picioare. Totul se simte atât de real, încât nu poate fi real!
De acum, se deplasează agale, privind în jur, când şi când. Nedumerit, dezamăgit, incapabil să observe vreun reper. Încetul cu încetul îşi pierde şi minimum de încredere care-i rămăsese. Undeva in sinea sa a sperat în tot acest timp să fie doar victima unui coșmar nebunesc și îngrozitor la capătul căruia se va trezi mai devreme sau mai târziu, dar această speranţă se pierde şi ea în peisajul deprimant ce îl înconjoară.
Pământ, pământ şi cerul cenuşiu. Asta e tot ce vede.
La un moment dat, se opreşte. Se aşază în mijlocul drumului prăfuit şi încearcă să gândească. Face eforturi să-și amintească povestea lui Alec. Ajunsese oare până aici sau rămăsese în Iad, locul căruia îi aparținea de fapt personajul său? Nu îşi poate aminti nimic, memoria nu îi este de niciun ajutor.
Se întreabă dacă acest drum înapoi nu este cumva doar o minciună crudă. La urma urmei, a fost îndrumat într-acolo de către Primarul din Iad…
Omul şi alegerile sale… Pentru Cristian, totul a avut logică încă de când a plănuit acest capitol. Doar că… acea logică se aplică doar în povestea respectivă, nu şi în realitate.
Dumnezeu le-a dat oamenilor dreptul la alegere, liberul arbitru. Apoi, fiecare persoană a răspuns pentru acţiunile şi alegerile sale. La fel a procedat şi personajul lui Cristian, Alec. Aşa a ajuns să aleagă Iadul. Nu pentru că a fost trimis acolo de spirite puse pe rele, nu pentru că ar fi comis mii de păcate de neiertat în viaţa pe care a trăit-o pe Pământ. Nu, ci pentru că pur şi simplu aşa a ales.
În teorie, îşi spune Cristian, în viaţa de apoi vei avea aceeaşi conştiinţă, acelaşi suflet ca înainte. Oare de asta mă aflu aici şi nu mai pot ieşi – pentru că ăsta sunt eu cu adevărat?
Îşi aminteşte apoi despre oamenii pe care i-a observat umblând pe străzile oraşului numit Iad. Cu toţii păreau schimonosiţi de tristeţe, durere şi chiar ură. Dar niciunul dintre ei nu părea dornic să plece de acolo. Poate că nici măcar nu erau în stare. “Doar că eu ştiu cu siguranţă că nu sunt unul dintre ei… Nu încă!”
Una dintre marile calităţi ale fiinţei umane e adaptabilitatea. Se poate adapta la aproape orice. Spiritul uman e făcut de aşa natură. Dar, odată cu asta, apare şi resemnarea. Odată adaptat la o situaţie, dacă nu este în favoarea ta, te vei resemna. Oare asta făcuse şi Alec? încearcă Cristian să îşi amintească, fără succes.
Cu un efort de voință caută să îşi amintească ce urma acestui capitol şase. Nimic nu îi vine în minte, de parcă întreaga poveste i-a fost ştearsă din memorie. Dacă ar fi putut descifra ceea ce scrisese – sau credea că scrisese, mai exact… Însă oricum e prea târziu acum. S-a îndepărtat prea mult de oraş, implicit și de de masa de lucru. Şi chiar dacă ar avea în față paginile făcute franjuri, nu i-ar fi de niciun ajutor.
Simte cum capul stă să îi explodeze în clipa în care ridică privirea din pământ pentru a scruta încă o dată împrejurimile. Undeva nu prea departe de locul unde se afla el, zăreşte trei personaje. Cu un efort ce i se pare supraomenesc se ridică în picioare şi porneşte spre cei trei.
— Hei! Aşteptaţi! strigă şi simte cum îşi pierde glasul.
Se deplasează agonizant de greu, dar nici cele trei personaje nu par a se grăbi prea tare. Încearcă din nou să strige, dar sunetele pe care le scoate aduc mai degrabă cu un lătrat.
Cele trei siluete se întorc în direcţia lui şi îl privesc preţ de câteva clipe, după care, îşi continuă drumul. Suficient cât să le fi recunoscut. Sunt cei trei indivizi pe care i-a întâlnit Alec şi care i-au propus să îl ia de acolo, dar au fost refuzaţi. Cu ochii plini de lacrimi amare care i se preling pe chipul livid, renunță într-un final să-i mai urmeze pe cei trei. Se prăbuşeşte la pământ şi plânge. Urlă. Blesteamă.
Cere iertare, îndurare. Nu ştie exact cui, dar o face plângând în hohote. “Eu nu sunt aşa! Eu nu merit să mă aflu aici! Nu vreau să fiu aici!”
Ştie prea bine că Dumnezeu nu îşi întoarce niciodată faţa dinspre oameni. Știe de asemenea și că atunci când faci o alegere, nu știi cu siguranță la ce să te aștepți, nu primesti mereu ce iti doresti. Dar nu el a ales asta! Sau poate că, fără să îşi dea seama, el însuşi este Alec? Oricum ar fi, nu e deloc bine.
Brusc, de undeva din spate se aude un zgomot înfiorător, iar pământul de sub genunchii lui se cutremură. Priveşte speriat într-acolo şi observă o siluetă uriaşă apropiindu-se în zbor. Dintr-o dată, simte cum întregul trup i se umple de energie. Nu se gândeşte de două ori înainte să sară în picioare și s-o rupă la fugă cu toată viteza de care este în stare.
“Vine să mă ia înapoi!”, îşi zice în timp ce aleargă cum nu credea că e capabil să o facă în urmă cu câteva momente.
Cerul se întunecă şi mai tare în urma sa, iar fiara se apropie cu repeziciune. Simte cum atmosfera se încinge, iar aerul devine sufocant, greu de respirat, ori de câte ori bestia urlă sălbatic.
Cu siguranţă că această creatură nu făcea parte din povestea sa, aşa că de unde a apărut? Aleargă îngrozit, ajungând la o viteză supra omenească. Nu mai simte niciun fel de durere. Frica i-a blocat aproape toate simţurile.
La un moment dat, priveşte în sus, spre cer, şi observă cum acesta se împarte în două. Jumătate – cea din urma lui – este de culoare închisă, iar dincolo, cea din față este senină, de un albastru aproape ireal. În sufletul lui Cristian reînvie speranţa. Știe că singura lui șansă să scape, este să fugă mai repede decât ar putea să zboare creatura infernală care este pe urmele lui.
După o vreme, zăreşte ceea ce nu credea că va reuşi să mai vadă vreodată: drumul bifurcat. Să fie real?!
Zgomotele scoase de creatură se depărtează din ce în ce, dar Cristian nu are curajul să privească în urmă. Singura lui grijă în momentul ăsta este să ajungă la locul în care drumul se bifurcă.
Deasupra lui, cerul devine senin precum cristalul, iar întunericul a rămas în urmă – acolo unde s-a pierdut pe drum şi fiara care i-a suflat în ceafă în timpul cursei nebunești.
“De parcă m-a escortat”, îşi spune Cristian în clipa în care se opreşte din alergat şi păşeşte agale până când ajunge fix în locul în care a ales personajul său Iadul. “Am avut nevoie de un impuls, se pare, iar CINEVA mi l-a oferit.”
Nehotărât, priveşte spre cele două semne: “IAD” şi “RAI”.
Cu siguranţă că nu va alege Iadul. Dar poate alege oare Raiul? Este oare demn de Rai, deocamdată? Nehotărât, face stânga împrejur şi porneşte pe drum înapoi. Şi aceasta e o alternativă. Astfel, după o vreme, va fi în stare să aleagă ceea ce i se potriveşte cel mai bine sufletului său. Nu există însă nicio garanție că se mai poate întoarce vreodată la vechea lui viață. Dacă va reuși totuși să o facă, ştie că totul a fost un semn. Într-un fel, i s-a arătat cine este de fapt. Aşadar, cine este de fapt? Nu ştie încă.
Chiar dacă nu se va putea întoarce la viaţa de pe pământ şi va fi nevoit să rămână aici, pe drumul care porneşte spre Iad şi Rai, ştie că nu va alege prea curând locul în care sufletul său va exista pentru eternitate. Pur şi simplu nu e pregătit. Nu e pregătit să aleagă Raiul, şi cu siguranţă că nu va alege din nou Iadul. Nu prea curând… Dar dacă va fi nevoit să o facă încă o dată…
Se întreabă câţi oameni au şansa asta, de a alege. Probabil că toţi. Doar că unii sunt orbi, alţii nu vor să vadă. “Bine, poate că nu tuturor li se arăta atât de… realist totul.”
Se simte împăcat cu el însuşi. Greşeala face parte din noi. Nu o putem evita, nu o putem corecta. E ceea ce ne defineşte. Greşim şi vom continua să o facem pentru totdeauna. Pentru că nu suntem perfecţi. Nu încă. Probabil că dincolo vom atinge perfecţiunea, dacă alegerile se vor dovedi fericite, până la urmă. Dar până acolo, avem de luat alegeri. Sufletele noastre aleg pentru noi, iar noi plătim sau ne bucurăm în urma alegerilor respective.
Păşind uşor, calm şi reflectând la toate acestea, Cristian începe să îşi audă numele. De undeva, de departe, cineva îl strigă. Un glas ce trădează teamă. Se opreşte şi priveşte încruntat spre cer. Vocea continuă să îi strige numele, iar ecoul bubuie sălbatic din toate direcţiile.
Cristian încearcă să înţeleagă despre ce este vorba şi simte cum inima i-o ia la goană, de parcă dintr-o clipă în alta îi va sfâşia pieptul.
Brusc, se simte epuizat. Genunchii îi cedează din nou şi fără să protesteze prea tare, se întinde pe spate şi urmăreşte cerul senin. Soarele îi încălzeşte trupul, iar un val de linişte şi de mulţumire îl învăluie odată cu această căldură.
Bătăile inimii par a încetini. Se simte împăcat. Este fericit. Închide ochii, şi după ce au trecut parcă sute de ani, îi deschide din nou şi o observă pe EA cum strigă la el, cu ochii plini de lacrimi. Se zbate disperată încercând să îl ajute cumva. Nici măcar după ce Cristian deschide ochii şi o priveşte cu blândeţe nu îşi poate stăpâni reacţiile.
Bărbatul o strânge la piept încercând să o liniştească.
– Totul e minunat, îi şopteşte, după care o sărută pe frunte. Totul e minunat… Am încheiat şi capitolul şase.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s